Viata - Rouen Ro

Cuviosul Siluan (Simeon Ivanovici Antonov) s-a nascut în 1866 într-o familie modesta de tarani rusi, alcatuita - pe lânga parinti - din cinci baieti si doua fete. Tatal lui Simeon, un om plin de adânca credinta, blândete si de multa întelepciune, îi este primul model în viata sa launtrica.

Înca de mic copil, Simeon si-a pus în gând - avea doar patru ani - ca atunci "când va fi mare sa caute pe Dumnezeu în tot pamântul". Auzind mai apoi de viata sfânta si minunile savârsite de Ioan Zavorâtul (un sfânt rus contemporan) tânarul Simeon si-a dat seama ca "daca exista Sfinti, înseamna ca Dumnezeu e cu noi si n-am nevoie sa strabat tot pamântul sa-L gasesc."

De îndata ce si-a dat seama ca a gasit credinta - împlinise 19 ani - Simeon, înflacarat de dragostea lui Dumnezeu, simte o prefacere interioara si atractia pentru viata monahala. Tatal sau este însa categoric: "Fa-ti mai întâi serviciul militar, apoi esti liber sa te duci."

Aceasta stare exceptionala a durat trei luni, dupa care l-a parasit. Tânarul Simeon, viguros si chipes, începe sa duca o viata asemenea celorlalti tineri de vârsta lui; o viata departe de sfintenia fiorului divin care îl cercetase.

Dotat cu o fire robusta si cu exceptionala forta fizica, trece prin multe ispite ale tineretii; într-o zi loveste pe un flacau din sat atât de puternic, încât acesta de-abia ramâne în viata.

În vâltoarea acestei vieti de pacat, prima chemare la viata monahala începe sa se stinga. Într-o zi, însa, este trezit dintr-un cosmar de glasul blând al Maicii Domnului, care înrâureaza sufletul sau tulburat. Pâna la sfârsitul vietii, Cuviosul Siluan i-a multumit Preasfintei Fecioare pentru ca a binevoit sa-l ridice din caderea sa.

Aceasta a doua chemare, petrecuta cu putin timp înaintea serviciului militar, a jucat un rol hotarâtor în alegerea caii pe care avea sa mearga de acum înainte. Simeon a simtit o adânca rusine pentru trecutul sau si a început sa se caiasca fierbinte înaintea lui Dumnezeu. Atitudinea sa fata de tot ce vedea în aceasta viata s-a schimbat radical.

Simeon îsi executa serviciul militar la Sankt Petersburg, în batalionul de geniu al garzii imperiale. Soldat constiincios, cu o fire pasnica si purtare ireprosabila, a fost foarte pretuit de camarazii sai. Dar gândul sau era mereu la pocainta, Sfântul Munte Athos (unde trimitea uneori chiar si bani). În timpul serviciului militar, sfaturile sale salveaza de la destramare tânara familie a unui soldat cazut in ispita.

Putin înainte de eliberare s-a dus sa ceara binecuvântarea Parintelui Ioan din Kronstadt; însa negasindu-l îi lasa o scrisoare. Întors în cazarma, Simeon simte puterea rugaciunii Sfântului Parinte.

Ajuns mai apoi acasa, se îmbarca în scurt timp pentru o noua perioada a vietii sale: Muntele Athos. "Gradina Maicii Domnului", citadela monahismului rasaritean si oaza spiritualitatii filocalice, Sfântul Munte cunostea la sosirea sa un moment de apogeu.

În vârsta de 26 de ani, intra în manastirea ruseasca a "Sfântului Mucenic Pantelimon" (Russikon). Introdus în traditia seculara atonita: rugaciunea singuratica la chilie, lungile slujbe în biserica, posturi, privegheri, deasa marturisire si cuminecare, citirea, munca si ascultarea - fratele Simeon se împartaseste din negraita bucurie a rugaciunii lui Iisus: "Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine, pacatosul!"

Într-o seara, pe când se ruga înaintea icoanei Maicii Domnului, dobândeste - ca un dar nepretuit - rugaciunea inimii, ce tâsnea de la sine, fara încetare.

Lipsit de experienta, tânarul frate cade mai apoi prada unor ispite cumplite: chinurile demonice.

Dupa 6 luni de sfâsieri launtrice, într-o dupa-amiaza, sezând în chilia sa, a atins treapta ultima a deznadejdii, încercând pret de o ora sentimentul unei parasiri totale de catre Dumnezeu - fapt care i-a cufundat sufletul în întunericul unei spaime de iad.

Prada aceleiasi spaime si întristari, se duce la Vecernie în paraclisul "Sfântului Ilie" si abia sopteste "Doamne, Iisuse Hristoase, miluieste-ma!". Atunci, în dreapta usilor împaratesti, în locul icoanei Mântuitorului, Îl vede pe Iisus Hristos Cel Viu! Întreaga sa faptura s-a umplut de focul harului Duhului Sfânt, o lumina dumnezeiasca l-a învaluit, rapindu-i mintea la cer. Intensitatea viziunii îi provoaca o stare de epuizare aproape de moarte.

Cuviosul Siluan face parte din acei rari sfinti crestini care primesc înca de la începutul caii lor ascetice aratarea desavârsita a harului lui Dumnezeu. Calea lor este însa cea mai anevoioasa, caci sentimentul parasirii si al pierderii harului sfâsie sufletul ("nu puteti întelege durerea mea" spunea Siluan).

Câteva zile dupa aratarea lui Hristos, Simeon traieste o stare de fericire pascala. A trecut apoi un rastimp. Într-o zi de sarbatoare, acelasi har l-a cercetat a doua oara, dar cu mai putina intensitate, dupa care treptat lucrarea sa simtita a început sa slabeasca; pacea si bucuria lasau loc unei chinuitoare nelinisti si temeri de a pierde harul.

În efortul de a pastra adânca pace a lui Hristos, fratele Simeon (devenit acum monahul Siluan) recurge la mijloace ascetice care pot parea incredibile.

Pastrându-si "ascultarea" de econom (responsabil administrativ) al manastirii cu peste doua mii de vietuitori, se cufunda si mai adânc în rugaciune.

Începe o lunga perioada (15 ani !) de alternari continue între vizite ale harului si parasiri dublate de intense atacuri demonice.

Dupa 15 ani de la prima aratare a Domnului Hristos, într-o înfricosatoare noapte de lupta spirituala împotriva demonilor, Siluan cade din nou în ghearele unei disperari vecine cu moartea si necredinta. Descurajat, cu inima îndurerata, se roaga fierbinte. Si atunci aude glasul Domnului: "Cei mândri sufera pururea din pricina demonilor".

"Doamne, zice atunci Siluan, învata-ma ce sa fac ca sufletul meu sa ajunga smerit".

Si din nou, în inima sa primeste acest raspuns de la Dumnezeu:

"Tine mintea ta în iad si nu deznadajdui."

Începând din acel moment sufletul sau a înteles ca locul de batalie împotriva raului, a raului cosmic, se gaseste în inima noastra; ca radacina ultima a pacatului sta în mândrie - acest flagel al umanitatii care-i smulge pe oameni de lânga Dumnezeu si cufunda lumea în nenorociri si suferinte; mândria - aceasta adevarata samânta a mortii care face sa apese asupra întregii omeniri întunericul deznadejdii. De acum înainte Siluan îsi concentreaza toate puterile sufletului pentru a dobândi smerenia lui Hristos: biruieste orice suferinta pamânteasca, aruncându-se într-o suferinta înca si mai mare; osândindu-se la iad, ca nefiind vrednic de Dumnezeu; dar, sigur de iubirea Domnului sau, sta în chip întelept pe marginea adâncului, "si nu deznadajduieste".

Timp de înca 15 ani, Siluan urmeaza calea de foc ce i-a fost aratata. De acum înainte harul nu-l mai paraseste ca mai înainte - Duhul Sfânt îi da din nou puterea de a iubi.

În aceasta stare, Cuviosul Siluan începe sa înteleaga în profunzimea lor marile taine ale vietii duhovnicesti. Putin câte putin, în rugaciunea sa începe sa predomine compatimirea pentru cei ce nu-l cunosc pe Dumnezeu. Întinsa la extrem si însotita de lacrimi din belsug, rugaciunea sa trece dincolo de marginile timpului. Duhul Sfânt îi îngaduie sa traiasca aievea iubirea pentru "întreg Adamul" - iubirea lui Hristos pentru toata omenirea.

Aceeasi iubire îl îndeamna pe Siluan sa-ti asterne în scris experienta interioara, extraordinara sa viata duhovniceasca, ignorata aproape cu totul de confratii sai monahi. În aceasta perioada a vietii sale îl descopera Arhimandritul Sofronie, cel care avea sa publice însemnarile sale.

Sfârsitul pamântesc al Cuviosului Siluan de la Athos a fost la fel de blând, linistit si smerit ca întreaga sa viata de calugar. Dupa o scurta suferinta (8 zile), perfect lucid, senin si cufundat în rugaciune, se stinge usor - fara ca vecinii de infirmerie sa auda ceva - între orele 1-2 din noaptea de 24 septembrie a anului 1938, în timp ce în paraclisul infirmeriei se cânta Utrenia.

Prin Viata sfânta si însemnarile Parintelui Siluan Athonitul, Hristos transmite un mesaj umanitatii strivite de absurditatea experientelor cotidiene, durere si deznadejde. Probabil - cum spunea Parintele Sofronie (Saharov) într-una din cartile sale - ultimul...

"Fost-a un om pe pamânt mistuit de dorinta lui Dumnezeu. Numele sau era Simeon. El s-a rugat îndelung, varsând lacrimi nestavilite si zicând: "Miluieste-ma!". Dar strigatul sau se pierdea în tacerea lui Dumnezeu. Luni si luni de zile a ramas în aceasta rugaciune si puterile sufletului sau s-au istovit. Atunci a cazut în deznadejde si a strigat: "Esti neînduplecat!" Si când, o data cu aceste cuvinte, înca un lucru s-a rupt în sufletul sau strivit de deznadejde, dintr-o data în scânteierea unei clipe Îl vede pe Hristos viu. Inima si trupul sau au fost napadite cu totul de un foc atât de naprasnic încât, daca vederea ar fi durat doar o clipa mai mult, n-ar mai fi putut sa-i supravietuiasca. Si de atunci n-a mai putut uita privirea lui Hristos, o privire de o negraita blândete, nesfârsit iubitoare, plina de pace si bucurie. Si în toti anii îndelungatei sale vieti ce se vor scurge mai apoi, el a dat neobosit marturie ca Dumnezeu este Iubire, Iubire nesfârsita, nepatrunsa..."